„[…] Cred că în mai toate familiile există un om deosebit, unul al cărui spirit trebuie onorat prin evocarea lui periodică. Şi pentru că fiecare dintre noi are nevoie de repere vii, acest om, atunci când există, nu trebuie pierdut niciodată din memoria urmaşilor. Lucrul nici măcar nu e foarte greu de făcut. Adevărul e că, de la o vârstă încolo, începem să ne tragem îndărăt; scurtându-se, timpul vieţilor noastre cere să fie îmbogăţit cu viaţa celor care ne-au precedat. Sau poate pentru că în curând nu vei mai fi, te întorci spre cei care nu mai sunt? Fapt e că începi să-ţi dezgropi părinţii, să-ţi forţezi memoria pentru a scoate la suprafaţă până şi lucrurile cele mai mărunte pe care le-ai trăit cu ei. Viaţa ta nu-ţi mai ajunge. Treci apoi dincolo de ei. Îţi cauţi bunicii şi regreţi că, ignorând nevoia aceasta care avea să vină, n-ai ştiut să-ţi descoşi părinţii despre părinţii lor. Nefăcând-o, ai senzaţia că ai pierdut definitiv posibila prelungire a vieţii tale în trecut. Socotită în „timpul generaţiilor”, viaţa ta este mai scurtă. Ai ratat linia dreaptă care conducea către secretul fiinţei tale. N-ai să aflii niciodată care dintre strămoşi şi-a turnat viitorul în tine. [….] Care a fost „marele taur”, cel care a însămânţat pentru mai multe generaţii şi peste care, dacă ai călători prin tunelul acestei nopţi genetice, la capătul lui, ar urma să dai?”
(„Scrisori către fiul meu”, Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, 2008, Bucureşti; pp.149-150)
Sublinierile îmi aparţin.
Servicii Memorialistice 